 AntikkuModeratorDin: anoTHerPlace
Postari: 586
|
|
Merci pentru comentarii
Mă vezi, mă auzi, dar nu îți pasă. Liniștea cade în fulgi moi spre sufletele noastre, aducându-ne acea pace convențională ce se presupune că ne face mai buni. Eu, totuși, sunt mai rece decât un ghețar în inima creației sale.
UNSPREZECE
Debusolată. Poate, în aer. Dar era clar că nu mă simțeam bine deloc. Psihic vorbind, moralul meu era slab, dar obijnuiam să ies seara târziu pentru a-mi curăța conștiința de mizeriile unei lumi prea tragice.
Mi-am luat rucsăcelul mic și negru, și am coborât scările în derivă. Jos, Brain mă aștepta spijinit de mașina neagră ca un diavol în mijlocul abisului. M-am oprit, privindu-l fix, și m-am gândit că nu ar fi trebuit niciodată să începem relația propriuzisă.
Într-o zi, după ce am ieșit din spital, m-am întâlnit cu el pe stradă și m-a întrebat dacă vreau să merg în parc. Am acceptat, așa cum am acceptat două zile mai târziu așa-zisa lui dragoste.
Când am urcat în mașină, radioul a pornit de la mijlocul melodiei Numb, și m-am gândit brusc la Magda. Am privit cerul senin, și mi-am îndreptat gândurile spre locul sumbru ce urma să-l vizitam – cimitirul. Un fel de ritual straniu ne adusese laolaltă în fiecare niapte în cimitirul nou de la ieșirea din oraș.
Când am ajuns în dreptul mormâtului Magdei, m-am aplecat pentru a îndrepta crucea, și pentru a așeza un trandafir negru, ars. Brain m-a privit fix, cu un zâmbet trist și singuratic, apoi m-a luat în brațe, parcă voind să mă ducă într-o altă lume.
Părul său negru se mișca în bătaia vântului, încet, ca într-un film horror, în care personajul pricncipal urma să fie măcelărit.
-Mergem? a spus într-un final, când lacrimile începuseră să-mi cadă cu o precizie fină pe obraji.
Am dat încet din cap și l-am luat de mână, mergând printre mormintele părăsite. Nu-mi puteam imagina cum fusese întotdeauna atât de indiferent, cum de nu plânsese deloc atunci când propriul copil îi murise. Era un tată mult prea indiferent. Nu se putea numi tată.
În mașină mi-am întors privirea către el, încercând să-i deslușesc trăsăturile. M-a privit și el, apoi a pornit mașina, după care m-a luat de mână.
-Îmi pare rău, Ema.
-Nu, nu îți pare, i-am replicat acid. Niciodată nu ți-a păsat de ea.
-De ce spui asta?
Maxilarul său s-a strâns, dându-mi impresia de nervozitate.
-Mă întreb dacă era copilul tău adevărat.
Nu mi-a răspuns, ceea ce nu-mi dădea nicio alternativă. Nu era ușor de vorbit cu el, pentru că părea un star rock înclinații masochiste. Brusc, m-am întrebat dacă nu fusese asta cândva. Părea ireal, dar omenesc. Și acum, la trezeci și cinci de ani să fie directorul unui liceu din zonă. Unul renumit, dar puțin important pentru el. Nu l-am văzut niciodată zâmbind de când murise propria-i fată, și asta mă speria. Buzele sale s-au strâns într-o linie subțire.
-Ema, a început el mult mai târziu.
Nu i-am răspuns, dar știam că momentul oportun pentru a-i afla viața se apropia în goană.
-Toate persoanele importante pentru mine au murit.
-Nu-i adevărat, am negat eu.
-Cu excepția ta, bineînțeles.
-Mă referam la băiatul tău.
Uneori credeam că toți din jurul meu încercau să mă înebunească, sau că se purtau așa cu mine pentru a-mi demonstra că eu sunt cea anormală. Dar și acesta era un lucru anormal.
-Când a murit soția mea…a spus repede, apoi s-a oprit brusc.
Pentru câteva minute tăcerea se așternuse între noi și nu se mai auzea decât motorul surd al mașinii. Mi-am adus aminte vag cum arăta băiatul lui, de doar cinci ani. La fel ca și Sean, semăna cu el, se parcă ar fi fost o reîncarnare a unei persoane deja existente. Mintea mea era în ceață, dar ceața era atât de deasă, încât am început să aberez doar ca să nu accept realitatea.
-Unde mergem? am întrebat imediat ce am observat că o luase pe un alt drum decât cel obijnuit.
-Ce zici de o vacanță?
Mi-am întors privirea brusc spre el, încercând să înțeleg la ce se referă cu adevărat. Era o noapte târzie de ianuarie, plină de tristețe și îngheț. Pentru un timp m-am temut pentru ce urma să se întâmple, dar aveam destulă încredere în el pentru a-mi face griji inutile.
-Unde mergem?
Aveam doar șaptesprezece ani pe atunci, și, nu îmi era teamă cu adevărat de nici-o piedică a vieții. Cu toate erau doar frământări ale trecutului, ale celor din spatele meu, ce se răsfrângeau cu voia cuiva.
-La o cabană, nu îți fie teamă.
Am tremurat când mi-a atins mâna, mângâindu-mă într-un mod bizar, dar cald. Pe fața sa odată înghețată, acum se răsfrângea un zâmbet fin, ce avea puterea de a calma orice suflet părăsit și speriat. Probabil motivul pentru care acceptasem să ies cu el, să-mi petrec restul eternității în umbra cuiva opus mie, era efectul lui calmant. Era atât de calm, că, dacă ar fi fost în toiul unui război, ar fi fost primul care ar fi tras focul, și poate, primul care ar fi murit.
Nu îl văzusem niciodată pierzâdu-și cumpătul, uneori mă gândeam că are o problemă, dar prespun că era doar mult prea maltratat de fantomele trecutului, încât să-i mai pese de prezent.
În minte mi-a răsărit ideea unei vieți strălucite pentru viitor. Moartea Magdei mă marcase atât de tare încât doar Brain îmi putea aduce liniștea necesară. Aveam nevoie de un somn bun, și, așteptam să ajung la locul stabilit.
_______________________________________
vreau: o chitara bass, o vila la munte, sa imi public cartile si vreau sa-mi cer scuze primului`
Nu e prea târziu pentru scuze, dar e prea târziu pentru a putea muri. Am nevoie de tine, nu de dragostea ta. (miku`)
miku'miku'miku' 
|
|
.
. 
, deoarece el o va prinde atunci ca un nisip miscator si o va inghiti. Soarta ei e in mainile tale, deci tu esti Dumnezeul ei . Ai grija de ea .