Antikku
Moderator
 Din: anoTHerPlace
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 586
|
|
Hm...am deschis un nou subiect pentru a-mi pune creatiile mai scurte
Astept pareri
INTUNERIC ..........................................
Înger nepământean
Mi-ai arătat drumul spre viață
Apoi m-ai lăsat să zac
Acolo, fără aerul tău.
Pentru tine, nimic nu a contat
Doar dragostea putea învinge
Dar acel drum s-a destrămat
Mai ști zâmbetul de la mormât?
Nu ai putut niciodată să uiți
Nu ai putut niciodată să mă învingi!
A fost totul o minciună
De când te-am cunoscut
Nimic nu ar mai putea șterge
Ceea ce deja s-a scris.
.............................................REPLAY
Fata îi urmă în liniște pe ceilalți pe coridorul spre scenă. Dacă nu ar fi fost acolo, în opera părăsită, poate ar mai fi avut o șansă la viață. Dar știa deja că destinul era scris, și că ea nu trebuia să mai trăiască. Dar nu-și putea privi ultimele clipe precum un om care urmează să moară, ea doar încerca să rememoreze ultimul c`ntec.
Așa cum un căpitan nu și-ar abandona nava în cazul scufundării acesteia, nici ea nuși putea abandona trupa. Acum formau o singură persoană, formau un singul suflet pustiit și o singură minte incețoșată.
Niciunul nu putea spune nimic, ce ar fi fost de spus înaintea morții? Poate că se g`ndeau la c`t de bine ar fi fost dacă nu ar fi trebuit să cedeze în fața criminalilor. Sau poate căs e g`ndeau ca și ea la sunetul chitărilor electrice atunci c`nd vor muri. Vor muri și ele odata cu ei?
Era ceav mult prea complicat, mult prea ambiguu. Ei poate că ar fi vrut să-și salveze sufletul prin acordurile subre, prin tabulaturile șterse de timp...
Ar fi vrut să lase mintea lor, să o lase altora. Ar fi vrut să se termine odată, ar fi vrut ca suferința să nu doară așa tare. Dar totuși, a fi omor`t din interior nu-i o durere mai mare dec`t a fi măcerărit bucată cu bucată?
Poate că ea își imagina cum aveau să moară. Dar totuși, cine și-ar putea imagina ceva ce de fapt, nimeni nu știe?
Își ridică privirea și-l privi pe basist, el era primul – părea cel mai hotăr`t dintre toți, nu îi era deloc teamă de urmări. Ea z`mbi. Ar fi vrut să fie la fel de încrez`toare. Mări pasul, și c`nd îl ajunse îl luă de m`nă. El o privi încurajator, st`ng`du-o în brațe. Ei îi dădură lacrimile.
Va fi bine, îi șopti el ferm.
Ea își înghiți lacrmile, și str`nse puternic din ochi. Șimți două înțepături ating`ndu-i fruntea, dar le ignoră, știind că în cur`nd vor trece.
El îi dădu drumu la m`nă pentru a deschide ușile gigantice ce despărțeau holul de sala cea mare. Opera avea cinci săli, dintre care două pentru spectacolele mici, zilnice, și trei pentru spectacolele cu adevărat mari. Ei nu lucrau acolo, ei nici măcar nu mai fuseseră vreodată acolo.
Ea privi în tăcere sala goală, în care lumina palidă domnea dintr-un colț îndepărtat al scenei. Nu era nimeni – încă.
El se așeză pe unul dintre scaunele din primul r`nd, iar ceilalți îl urmară întru totul. Nimic nu ar fi putut acum să dea timpul înapoi. De undeva din spate porni un reflector, ce se derulă încet, și, acoperi cu strălucirea sa lumina slabă ce încerca să-i reziste.
Ei priviră liniștiți filmul vieții ce li se derula înaintea ochilor, țin`ndu-și fiecare chitările în m`ini. Ea își dorea din ce în ce mai repede ca totul să se termine brusc, să nu simtă nimic. Dar știa că așa ceva era imposibil, știa că ei erau destinați unei astfel de vieți perpetue. Și, deși nu-și aducea nimic aminte din viețile anterioare, șția doar că aceasta durea într-un fel total diferit față de durerile posibil omenești.
Dar era totuși om, și încă putea să simtă durerea astfel, și, știa că va fi prea mult pentru ea. Simțea acea durere din ce în ce mai aproape, ca și c`nd s-ar fi scufundat sigură, ca și c`nd ar fi străbătut oceanul fără vreun tub de oxigen.
Se scufunda din ce în ce mai tare, d`ndu-și seama că nu are incoltro, și trebuie să accepte apa ce îi intra în plăm`ni într-un mod vulgar. Se scufunda puternic, de parcă ar fi fost o bucată de plumb, singură și nefericită, se scufunda în acel abis înghețat al oceanului.
El o luă de m`nă, z`mbind trist.
Ea tremură o secundă, apoi inspiră ad`nc.
Brusc, se simți lovită din spate de un cuțit de gheață, și căzu înnec`ndu-se pe jos. Era timpul. Ceilalți își lăsară instrumentele jos, aștept`nd cu ochii plecați.
Dar nu se putea termina așa. Nu.Sublinie ea.
O altă lovitură o izbi din plin în stomac, provoc`ndu-i o stare puternică de vomă. S`ngele îi ț`șni afa®ă, dar se șterse imediat, ridic`ndu-se pentru a riposta.
-Nu, auzi ea. Dar nici măcar el nu o mai putea opri acum. Știa că nu va obține nimic, dar voia să lupte. Lașitatea nu era o soluție. Dacă aveau să maoră, atunci voia să moară lupt`nd pentru ceilalți. Ei puteau să scape. Pe ea o voiau. Se simțea vinovată, dar știa că acum era oricum prea t`rziu.
Sângele cald cădea din ce în ce mai repede din rana proaspătă. Fata își lăsă capul în jos apoi se ridică în picioare. Nu o ținea în viață decât speranța că ei aveau să scape. Își ridică mâna dreaptă și-și șterse sângele de pe față. Cum ar fi fost să simți că toată viața ți se scurge printre degete, deși ești nemuritor? Să lași nemurirea pentru niște vise?
Nemurirea ei era mai mult o reîncarnare, o reîncarnare pe care o alese atunci c`nd nici măcar nu știa ce este de fapt. Cum e să lași o viață reală să ți setermine așa, știind că putea fi altfel?
Inspiră adânc, privindu-i zâmbetul diavolesc și se aruncă asupra lui. Apoi totul dispăru, iar durerea rănii din mână fu înlocuită cu o arsură groaznică. Tot corpul îi zvâcnea încercând să reziste.
Se înnecă din nou. Corpul îi fusese electrocutat indeajuns înc`t să nu mai simtă durerea ce urma. Dar se ridică din nou, parcă înnebunită, și luă cuțitul argintat de pe scenă. Auzi printre gemetele de durere ale celorlalți sunetul unei melodii mirificem ce-i dădu mai multă putere.
El o privea de undeva de jos, cu ochii larg deschiși, parcă spun`ndu-i să se lase prinsă. Dar ea nu voia, nu mai putea, voia doar să-și omaore vejnicul ucigaș, apoi să moară pentru totdeauna. Mii de vieți trăite pentru nimic. Mii de vieți în care și-a acceptat soarta ca pe ceva normal. Venise vremea să riposteze.
Închise ochii și încercă să se trezească într-o lume paralelă. Câteva secunde și coșmarul reîncepu, văzându-se într-o cameră mare și spțioasă, rece și goală, iar zgomotele bizare ce se auziră îi pătrunseră până în adâncul spiritului.
O mână pe umăr, vagă, uscată și dură, inima i se sperie și se ascunse parcă de corp, încercând să dispară. Privirea speriată îi cazu pe geam. Afară, picuri siniștrii se scurgeau de pe streașina ce părea de plumb, curgând pe geamul spart cu goluri deformate de stafii, în care se reflecta imaginea strâmbă a monstrului din spate.
Geamul se clătină cu un scârțâit ce se simți până în străfundul timpanului. Pereții pareau a cădea din toate părțile asupra unul chip de înger, într-o încăpere ce se transformă în smoală neagră, scurg`ndu-i-se fierbinte pe pielea albă. Imaginea i se reflectă ca un trecut, pe care îl înlătură viitorul lor. Nu uitase încă momentul ce-l aștepta dar, parcă durerea începuse să-i amorțească simțurile vitale.
Vocea înfricoșătoare ca a unui lup răgușit se auzi răsunând cu un ecou dur: "Ești a mea". Corpul îi paraliză, nemairăspunzând la încercările grele de a scăpa de povara grea a mâinii ce-i apăsă pe umărul subțire.
Se lăsă să cadă în genunchi, amintindu-și de imaginea mortuară a prietenilor ei. Era crud, mult prea crud pentru copilul ce îi sălășuia în minte încă, dar i se supuse într-un final.
Acceptase că nu mai putea învinge. Nu singură.
O unghie adâncă încearcă să-și facă loc prin carnea fragedă, dar pielea pare de fier, nedându-i voie. Vorbele îi răsună în minte ca niște sulițe înfipte adânc, rasucindu-se constant. Durerea începuse iarăși, dar corpul nu-i reacționase încă. Ochii albi de var i se închiseră, și cazu moartă pe podeaua plină de sânge.
_______________________________________
vreau: o chitara bass, o vila la munte, sa imi public cartile si vreau sa-mi cer scuze primului`
Nu e prea târziu pentru scuze, dar e prea târziu pentru a putea muri. Am nevoie de tine, nu de dragostea ta. (miku`)
miku'miku'miku' 
|
|
)
